Ne-am propus
sa raspundem impreuna la cateva intrebari, care, speram noi, sa ne ajute sa ne
intelegem copilul nostru interior si sa ne ajute sa ne apropiem de el:
1. Cine este si unde gasim copilul
interior ?
2. De ce este important el in viata
noastra de adulti?
3. Unde si cum am pierdut conexiunea cu
copilul din noi?
4. Cum putem sa ii ajutam pe cei din
jurul nostru (in special cei care nu au ajuns inca la maturitate) sa isi
pastreze legatura cu copilul interior?
5. Ce putem face acum, astazi, pentru a
ne reintregi cu copilul nostru interior?
In fiecare
dintre noi exista un copil. De multe ori il simtim, uneori ii constientizam
manifestarile iar de cele mai multe ori uitam de el. Acest copil are nevoie
continua de afectiune, grija si protectie. El incepe sa existe in noi de cand
suntem fizic copii. Aceste doua stari identice si suprapuse coexista intr-o
forma unitara pana la varsta la care influenta celor din jurul nostru incepe sa
isi arate primele succese.
Intre cele
doua momente determinante ale existentei noastre, nastere si moarte, copilul
interior ramane acelasi avand o manifestare continua in sinea noastra. Daca
copilul fizic devine adolescent, adult si mai apoi batran, copilul spiritual
traieste in spatele oricarei forme pe care o ia fizicul nostru si are un rol
direct modul nostru de manifestare cat si in viata noastra interioara.
Maturitatea fizica este perioada cand existenta copilului din noi este cel mai
puternic suprimata, ascunsa si uitata. Senectutea aduce cu ea acea intoarcere
naturala la starea intiala iar ratiunea incepe sa paleasca in fata cursului
firesc. Atunci corpul fizic transcede usor catre cel spiritual, devine diafan
si lasa bucuria lucrurilor simple, a copilariei, sa se manifeste asa cum era la
inceput. Natura ne arata din nou ca urmam aceleasi legi universale care
guverneaza tot ce e in jurul nostru.
Dar sa ne
reintoarcem la copilarie...
Inca de cand
ne nastem, adultii din viata noastra ne forteaza sa fim “normali” ca si ei. Cu
timpul adoptam o anumita personalitate, pentru a raspunde solicitarilor
adultilor. Deveniti adulti la randul nostru, ne uitam (sau aproape uitam) prima
identitate, “eu sunt”. Observand comportamentele adultilor fata de copiii care
insista sa fie ei insisi, este usor de constatat felul in care copilul interior
al acestor adulti a fost si el refulat. Aceasta refulare a copilului interior
sfarma spontaneitatea, bucuria de a trai, creativitatea, autenticitatea,
capacitatea de a se exprima, increderea in Univers, capacitatea de a fi natural
precum si respectul de sine.
De fapt, de la
o varsta foarte frageda a copiilor, adultii le fac morala cu privire la bine si
la rau, la ce este corect si incorect, potrivit sau nepotrivit, normal sau
anormal etc.
Copilul pur,
care inca nu este afectat sau influentat de lumea adultilor, nu se nelinisteste
in fata unor criterii arbitrare, elaborate de catre mental. “Este” ceea ce
este. Nu analizeaza ce sa faca, sa spuna sau sa simta. Este spontan, nu se
judeca si nu se critica chiar daca se insala. Isi admite greselile fara sa se judece.
Cand ne judecam
sau ne criticam, ne bazam mai ales pe trecut, pe ceea ce am invatat. Asadar,
intelectul, cu capacitatea lui de a-si aminti ne conduce. Sa luam ca exemplu,
sarbatorile, cu traditiile si obiceiurile lor. Le cerem copiilor sa se imbrace,
sa isi aranjeze parul, sa se comporte in functie de gusturile si de credintele
noastre de adulti. Le cumparam cadourile pe care am fi vrut sa le primim noi
cand eram mici si asteptam ca ei sa fie recunoscatori. Daca un copil se supara
deoarece nu vrea sa isi pupe toti unchii si matusile, il certam, ii facem
morala, incercam prin toate mijloacele posibile sa il facem sa se razgandeasca.
Practic, il
invatam ca atunci cand este spontan si este el insusi, nu este bine si ii lasam
impresia ca nu il iubim asa de mult. Invata ca a face ca ceilalti inseamna a fi
mai iubit. Daca copilul decide sa creada acest lucru, o parte din el este
refulata, iar copilul risca sa se prefaca tot timpul pentru a fi iubit, in intreaga
lui viata de adult. Viata devine foarte grea atunci cand ne lasam mentalul
(intelectul) sa decida asupra comportamentului nostru. Trebuie sa ne raportam la el tot
timpul, indiferent ce am face. Nu mai suntem stapanii vietii noastre deoarece
am ales mentalul sa ne fie stapan.
Daca uneori
indraznim sa actionam in functie de intuitia noastra, de dorintele noastre,
fara sa verificam cu intelectul, acest lucru se dovedeste contrariul a ceea ce
crede mentalul nostru si ne simtim imediat vinovati. De aici provine nevoia de
a ne pedepsi si de a suferi, deoarece ne-am declarat vinovati. Astfel, ne
sufocam bucuria de a trai. Cu cat ne acuzam si ne judecam mai mult, cu atat ne este
mai greu sa ne exprimam creativitatea. A fi creativ nu inseamna neaparat “a
inventa” ceva, ci si a sti ce vrei, a decide sa faci sa se intample acel lucru
in viata ta si a trece la actiune. A fi creativ inseamna de asemenea a trai momentul
prezent.
Atunci cand
repetam o actiune in mod automat, facem acest lucru in functie de ceea ce am invatat
inainte, deci nu suntem in momentul prezent. Cand cream ne simtim plini de
fericire. Dupa aceea nu mai exista acel sentiment de gol in noi, gol pe care
trebuie sa il umplem neaparat, in orice mod. Atunci cand ne lasam condusi inca
din copilarie, devine dificil sa avem incredere in noi si sa indraznim sa
trecem la actiune, fara sa ne fie teama de rezultate, la varsta adulta. Uitam
sa vedem toate binefacerile pe care le avem de castigat dintr-o experienta
traita, chiar daca rezultatul nu se dovedeste a fi ceea ce am anticipat noi.
Pentru a fi creativi fara sa fim stresati, trebuie sa fim deschisi pentru orice
rezultat posibil, stiind ca nu exista greseli, exista doar experiente din care
invatam mereu ceva benefic. Astfel ne dezvoltam increderea in Univers.
Copilul mic
(care inca nu este influentat de lumea adultilor) nu isi face griji pentru ce
va manca sau pentru ziua de maine. Este ca o pasare care vrea sa invete cat mai
repede sa zboare, dupa ce face cateva exercitii. Nu analizeaza de ce si cum.
Copilul este spontan, natural. Mai tarziu insa incepe sa analizeze si sa
intrebe “de ce?”, cand devine mai constient de lumea mentala a adultilor si de
comportamentul lor atat de putin natural. Este debusolat, incearca sa
inteleaga. Si astfel incep sa apara fricile, treptat se obisnuieste cu
rationamentul adultilor, isi uita spontaneitatea si capacitatea de a risca fara
sa se teama.
Stiu ca, in
timp ce cititi aceste randuri, mentalul majoritatii dintre voi se revolta si
spune: “ce nonsens! Nu putem sa lasam un copil de capul lui. Trebuie sa il
conducem. Daca nu ii
este frica exista riscul sa i se intample orice, accidente sau alte
nefericiri!” Credeti ca sunt
prosti copiii vostri? Ca nu au nicun instinct de supravietuire sau nici o
intentie? Credeti, cu
adevarat ca accidentele sunt doar pentru persoanele care nu se tem de nimic,
copii sau adulti? Din contra, frica si culpabilitatea sunt cele care cauzeaza
majoritatea accidentelor. Adultul trebuie sa isi ghideze copilul cum stie el
mai bine, pentru ca acel suflet, care a venit in acel corp de copil sa reinvete
sa traiasca in acest mediu terestru. A ghida nu inseamna a conduce, ci a da
sfaturi, a sugera, a invata de exemplu, respectand alegerea copilului. Atunci
cand copilul alege contrariul, este alegerea lui. Va invata astfel ca orice
actiune are o consecinta si ca trebuie sa isi asume consecintele deciziilor
lui. Astfel, copilul va deveni un adult responsabil.
Toti
parintii isi doresc copii responsabili, dar majoritatea dintre ei fac exact
contrariul pentru a ajunge la acest rezultat. Iti trateaza copiii ca si cum ar
fi niste idioti, vrand sa controleze totul pentru ei, neavand incredere in ei.
Decide pentru el cand sa ia masa, ce are nevoie corpul lui sa manance, hainele,
orele de somn, prietenii, iesirile, studiile si uneori ii aleg chiar si meseria
pe care ar trebui sa o exercite mai tarziu. Copilul creste astfel avand
credinta ca nu poate decide nimic de unul singur sau ca nu are forta necesara
pentru a-si asuma consecintele actelor sale.
Ar trebui
sa-i invatam pe copii, de la cele mai fragede varste, care sunt drepturile lui
de copil, precum si drepturile parintilor fata de copii. In realitate, nici o
fiinta umana nu are drepturi asupra altei fiinte. Copilul nu trebuie sa creada
ca parintii lui sunt responsabili de existenta lui, deoarece l-au adus pe lume.
Trebuie sa recunoasca faptul ca a fost alegerea lui sa se incarneze si ca nu
este decat un “chirias” al parintilor sai. Totusi, prin procreere, parintii se
angajeaza sa se ocupe de copilul lor pana cand acesta poate sa isi implineasca
singur nevoile. Daca parintii
vor sa faca mai mult, va fi un cadou in plus pentru el. Nici parintii nu au
drepturi asupra copilului lor. Nu ii pot pretinde sa le fie supus doar pentru
faptul ca sunt parintii lui. Intre copii si parinti trebuie sa existe un
respect reciproc. De exemplu: daca un copil indeplineste o sarcina pentru care ar fi
trebuit sa fie angajata o alta persoana, daca nu s-ar fi ocupat el singur de
acel lucru, aceasta sarcina devine o munca utila pentru toata lumea si ar
trebui sa fie platit la fel ca si cum ar fi fost platita o persoana angajata.
Astfel, invata faptul ca indeplinirea unei sarcini sau a unei munci ii confera
anumite drepturi. In afara de aceasta, in viata lui de copil sau de adult, nu
are niciun drept. Ceea ce primeste in plus este un cadou.
Un alt
exemplu, in timpul sarbatorilor sau a unei zile de nastere, nimeni nu este
obligat sa faca un cadou unei alte persoane. Nu este o datorie, a devenit pur
si simplu un obicei. La fel, nici parintele nu este obligat sa faca un cadou
copilului asa cum nici copilul nu e obligat sa faca un cadou parintelui sau.
Copilul care se asteapta sa primeasca cadouri, crezand ca i se datoreaza acest
lucru, fara sa se gandeasca sa faca si el cadouri, va avea dificultati, in
viata sa de adult, sa fie in armonie cu capacitatea sa de a da si de a primi.
Va deveni o persoana care crede ca i se cuvine totul, va lua totul.
Un alt
aspect al copilului interior cu care trebuie sa reintram in contact, este capacitatea
lui de a se exprima. Copilul mic, care este inca pur, tipa, plange, e ganditor,
zambeste, rade din toata inima, spune “da” sau”nu”, in functie de nevoile lui,
este natural. A fi natural este unul dintre aspectele care este cel mai
sufocat, cenzurat, controlat de catre adulti. “Fii cuminte si taci.” Asta aude
copilul foarte des de la parintii lui. Cand plange intr-un moment cand il
deranjeaza pe adult, acesta face orice pentru a-l opri din plans, chiar cu
pretul de a-i face rau, dandu-i o suzeta cu zahar, o sticla de lapte sau
mancare. Cand creste mai mare, e inchis in camera lui si i se spune ca este
insuportabil. Daca bebelusul plange, desi neoile lui fizice sunt implinite, ar
fi mai bines a il invatam sa isi acorde dreptul de a plange si ca este vorba
despre alegerea lui. Parintele care stie ca a facut tot posibilul pentru copilul lui, nu are de
ce sa se simta vinovat daca copilul vrea sa planga. Copilul va invata sa faca
ce simte, sa isi traiasca durerea si isi va asuma decizia de a plange. Va simti
in acelasi timp si ca e iubit la fel de mult ca si atunci cand nu plange.
Insa, de obicei
este invatat ca, atunci cand il doare ceva sau sufera nu are dreptul sa exprime
acest lucru, nici macar sa il simta. In loc sa-si exprime trairea, trebuie sa
bea sau sa manance sau sa se convinga ca este insuportabil, ca nu este corect
sa sufere. La fel se intampla si atunci cand copilul spune ca ii este frica, i
se raspunde ca frica lui nu este intemeiata, in loc sa fie invatat cum sa
accepte acea frica.
Ce frumoasa ar
fi lumea daca toti adultii s-ar simti in largul lor sa exprime ceea ce sunt, sa
isi acorde dreptul de a spune “nu” sau “da” lor insisi sau celorlalti, in loc
sa faca contrariul a ceea ce simt pentru a fi “corecti” sau “iubiti” de
ceilalti.
In situatia
in care copilul si-ar putea exprima parerea sau ar avea dreptul de a spune ca
nu este de acord cu parintii lui, fara sa i se inchida imediat gura sau sa fie
culpabilizat, ar invata astfel ce inseamna respectul. Copilul creste crezand ca
opinia lui, ideea lui, nu valoreaza mare lucru, ca e mai bine sa taca pentru a
fi iubit mai mult. Cum poti sa te astepti din partea copilului sa isi respecte
parintii sau lumea adultilor in general? Din contra, acel copil devenit adult
va dezvolta mai degraba mai multe aspecte ale unei personalitati care tinde sa
placa celorlalti si isi va refula astfel complet propria sa individualitate.
Astfel,
treptat se aduna elementele care ajung sa creeze prtoblemele de comunicare, din
relatii, de greutate, bolile, stresul, alcoolul, drogurile etc. Devine foarte
important, chiar urgent, pentru fiecare dintre noi sa devenim responsabili de
noi insine, sa devenim constienti ca, sufocand copilul din noi, am pierdut o
cheie importanta pentru fericirea noastra si suntem singurii responsabili de
acest lucru. Este rezultatul
reactiei noastre la educatia pe care am primit-o de la parintii si de la
profesorii nostri. Uitam ca ne-au dat ceea ce au putut, ceea ce au stiut, ceea
ce au primit si ei la randul lor de la generatiile precedente.
Din fericire
acum, in era Varsatorului, suntem inconjurati de ajutor pentru a putea sa
devenim responsabili si sa ne intoarcem la naturaletea copilului in loc sa
ramanem in normalitatea adultilor. Parintii si profesorii nostri nu au avut
aceasta sansa. Astfel, urmand propria noastra transformare, ii ajutam adeseori
sa creeze si la ei o schimbare.
Avem nevoie sa
ne re-conectam cu copilul din noi intr-un spatiu hranitor si sigur, pentru ca
el sa nu ramana izolat si singur.
Avem nevoie sa
retraim, chiar si pentru putin timp, emotiile noastre de copil, sensibilitatea,
uimirea si vitalitatea, dandu-i posibilitatea copilulului din noi sa se exprime
si sa nu se mai simta ranit.
Exista mai
multe cai prin care ne putem reintregi cu copilul nostru interior. Una dintre
ele este meditatia sau poate mai simplu uneori, contemplarea.
Prin meditatie
si contemplare ne vom intoarce inapoi in timp ca si adulti cum suntem acum
pentru a descoperi copilul care traieste in noi. Si vom intelege cum noi ca si
copii ne-am suprimat energia spontana si jucausa pentru „a apartine” grupului,
familiei, societatii care ne cereau sa renuntam la o parte din noi.
Odata ingrijit
copilul din noi redevine plin de energie si viata in corpul si spiritul nostru
re-dandu-ne incocenta, spontaneitatea, libertatea, spiritul jucaus si iubirea
care sta la baza existentei noastre. Prin vindecarea copilului spiritual ne
ajutam sa putem trai viata din nou liberi fata de trecut.
Am incercat
astazi sa raspundem catorva intrebari:
1. Cine este si unde gasim copilul
interior ?
2. De ce este important el in viata
noastra de adulti?
3. Unde si cum am pierdut conexiunea cu
copilul din noi?
4. Cum putem sa ii ajutam pe cei din
jurul nostru (in special cei care nu au ajuns inca la maturitate) sa isi
pastreze legatura cu copilul interior?
5. Ce putem face acum, astazi, pentru a
ne reintregi cu copilul nostru interior?
Nu mai
asteptati, alegeti incepand de astazi sa reluati contactul cu copilul vostru
interior si actionati. Doar voi puteti face acest lucru: nimeni altcineva, cu
atat mai putin societatea care nu poate face acest lucru pentru voi! Reluati
contactul cu puterea voastra interioara! Deveniti constienti de frumoasa
voastra lumina interioara!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu