Poate că nu v-aţi gândit niciodată
la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri. Suntem maeştri
pentru că avem puterea de a crea şi de a ne conduce propriile vieţi aşa cum
dorim. La fel cum civilizaţiile şi religiile lumii îşi creează mitologii
incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi
pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori. Noi creăm în
mintea noastră o întreagă populaţie, inclusiv diferite personalități ale
noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de
circumstanţele în care ne aflăm. Devenim astfel adevăraţi artişti dramatici,
proiectând în exterior diferite imagini ale noastre şi controlând cine şi ce
dorim să fim. Atunci când ne întâlnim cu alte persoane, le clasificăm imediat,
atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră. Creăm astfel o imagine a lor,
în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu
absolut toate persoanele din jurul nostru.
Noi avem puterea de a crea. Această
putere este atât de mare, încât tot ceea ce credem se transformă pentru noi în
realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem
ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine. Întreaga
noastră realitate este în întregime creată de noi înşine. Aceeaşi putere o au
însă şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă
în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii
noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, nu există totuşi
nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi.
În acest fel, noi jucăm de-a lungul
întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am
devenit maestrul propriei noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm
personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După
ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi
subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă veţi ajunge să înțelegeți că
fiecare om este propriul său maestru, veţi înţelege şi tipul de control pe care
îl exercitaţi personal.
Toată drama noastră existenţială,
toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu
noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un
control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care
acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea
ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la
stimulii exteriori.
Ca să devenim maeştri ai iubirii,
noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare,
arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică
suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul
unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de
teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o
acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puțin de
conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.
Oamenii trăiesc cu teama continuă de
a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim
oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de
dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne
înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune “Te
iubesc” poate fi ceva înspăimântător. Atunci când mergem pe calea fricii,
facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne așteptăm
ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi
avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le
opunem mai multa rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai
târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea
nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce
facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o
plăcere; este ca un joc care ne amuză.
Iubirea nu are așteptări. Teama este
plină de așteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea
ce faci pentru că te aștepți să fii nevoit, dar te aștepți ca şi ceilalţi să
facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama rănește atât de uşor, în timp ce
iubirea nu rănește pe nimeni. Noi avem așteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc,
ne simțim răniţi – nu ni se pare drept. Îi condamnăm pe cei din jur pentru că
nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are așteptări. El face
ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alți oameni nu doresc
să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal.
Întrucât nu se așteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se
întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot
ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce
îndrăgostiților viaţa li se pare “în roz”; ei nu se așteaptă ca partenerii lor
să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.
Iubirea este bazată pe respectul
reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău
pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale
decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am
încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla
viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem
copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi
respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar
trebui să facă ei înșiși. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău
pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această
lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem:
“Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu
sunt suficient de inteligent, nu am cum să reușesc”, înseamnă că nu avem nici
un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naște din
lipsa respectului de sine.
Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare
rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte
miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare
rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de
puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea.
Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale
forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun
pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia
decizii în locul celuilalt.
Iubirea este complet responsabilă.
Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă
pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele
mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe.
Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită
reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o
reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate
consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt
complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar
şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom
ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să
fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.
Iubirea este întotdeauna amabilă.
Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate. Ea ne umple de obligaţii, de
aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea
responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în
asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne
înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi. Mânia nu este
altceva decât o altă mască a fricii.
La fel şi tristeţea, gelozia şi
celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă
de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este
bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu
alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau
aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi
merge bine, iar zâmbetul nu te părăseşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te
simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur.
Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi
ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama
este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul
închide toate uşile.
Iubirea este necondiţionată. Teama
impune o mie de condiţii. Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva
numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el,
dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu
se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru
el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o
anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim rușinați,
stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te
porți cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu
există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face
necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl
lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu
are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe
altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să
încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să
ne schimbe pe noi. Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom
dori noi, pentru că ne propunem să renunțăm la suferinţă. Cei mai mulţi
oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar
numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au
un milion de așteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu
şi din partea lor.
Orice relaţie este alcătuită din
două jumătăţi. Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este
fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de
cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa
jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau
cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este
că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândește celălalt. Nu
puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu
ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi
ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi așezăm astfel relaţia
noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului.
Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu
se respectă reciproc.
Arta iubirii începe cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conștienți, în a înţelege
adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege
acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el
însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate
controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să încerce să controleze şi
cealaltă jumătate a relaţiei. Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege
că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe
deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm
cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de
conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.
În sfârşit, dacă înţelegem faptul că
nimeni altcineva nu ne poate face să fim fericiţi decât noi înşine, şi că
această fericire este rezultatul iubirii care emană din fiinţa noastră, vom
putea atinge măiestria în cea mai mare artă a toltecilor, Arta Iubirii.
Singura cale de a atinge starea de
fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă
este teama în acţiune.
Singura cale prin care putem atinge măiestria
în iubire este să practicăm iubirea. Nu este nevoie să o justificăm sau să
o explicăm; este suficient doar să o practicăm.
Practica este cea care creează
maestrul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu