Pentru a putea ierta, trebuie să fii
asemenea unui Părinte Arhetipal, adică să evoluezi în înţelepciune, puritate şi
forţă emoţională. Cred că cei care găsesc puterea de a se ierta pot rămâne
împreună oricât de mult doresc. Unde se află această putere? Desigur, se află
în iubire. Nu poţi ierta atunci când nu iubeşti, adică atunci îi când nu ai
acces la rezervorul de iubire dinăuntrul tău. În termeni mai tehnici, nu ai
acces la Sine. Când iubirea pentru celălalt este blocată sau pare a se fi
consumat, iertarea devine imposibilă. Oamenii pot trăi zeci de ani blocaţi în
dimensiunea iertării, dar foarte activi în dimensiunea urii şi a
resentimentului.
Ştii ce înseamnă asta? Ştii ce
înseamnă să trăieşti hrănind ostilitatea din interiorul tău? Ştii ce înseamnă
să conţii ura? Să fii mistuit de aversiune şi violenţă pentru ceva ce s-a
întâmplat undeva în trecutul tău? Este ca şi cum ai avea în casă un coş plin de
gunoi de care refuzi să te desparţi, chiar dacă gunoierii trec la fiecare trei
zile pe strada ta [...].
A ierta este un fel de a te despărţi
de trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii
care putrezesc. Şi cum să te desparţi de trecut dacă nu trăind total în
prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în
“ceea ce nu este”, compus din “ceea ce a fost”, respectiv “ceea ce va fi”.
Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se
întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă,
când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci.
Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!
Nu aş putea descrie mai bine felul
în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt interconectate. Când
trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele este un perpetuu
aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui necondiţionată.
Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă natural când
trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge prin tine.
Singurul tău efort constă în a-i spune ‚La revedere” trecutului, aşa cum un
adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas-bun de la
adolescenţă.
Trecutul nu are altă funcţie în
viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai întâlnit.
Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele? De unde ştii că
evaluările tale sunt cele mai bune? De unde ştii că suferinţa pe care ai
traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi spre
o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus? Fii sincer şi recunoaşte
când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi corecte.
Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de dimensiunea unei
monede. Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de mărime al cauzelor
care participă la crearea unui eveniment? De pildă, un eveniment numit
“suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un eveniment din
trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde? Dacă nu te
desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti ca un pilot care rulează
avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi legat de pământ. La un
moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece pista are un capăt.
A ierta înseamnă a da drumul
trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai
departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi,
inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când
ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi pe celălalt
înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a greşit nu
are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un alt om.
Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa
eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.
Cine este cel care aruncă
piatra?
Separat de toată această analiză, dorinţa
de a nu ierta indică dorinţa de a judeca. Cine îţi dă dreptul să judeci? Cine
îţi dă dreptul să arunci piatra? A judeca înseamnă că tu ştii mai bine.
Serios, chiar dispui de o asemenea cunoaştere? Cunoşti din interior experienţa
celuilalt sau doar o interpretezi, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate
ale minţii tale? A judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit
fel, anume cel pe care tu îl consideri dezirabil sau optim. În relaţiile de
cuplu sau de familie, se întâmplă frecvent, însă de unde ştii că felul în care
vezi tu lucrurile este şi cel mai bun? Poate că este cel mai bun pentru tine.
Dar de ce ar fi şi pentru celălalt? Cine îţi dă dreptul să hotărăşti cum
trebuie să fie celălalt?
Ştii de ce nu îl laşi pe celălalt să
fie aşa cum este? Pentru că aşa cum este nu se suprapune peste cum vrei tu să
fie, iar asta te doare. Tot ce poţi face este să încerci să suporţi durerea şi
să-i comunici cum ţi-ar plăcea să fie. Nu ai nici un drept să îl judeci şi să
îl schimbi în sensul “bun” din punctul tău de vedere. Viaţa lui îi aparţine
lui. Ştiu, credinţa că viaţa lui îţi aparţine ţie are o savoare aparte, la care
nu poţi renunţa uşor. Dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi
ajută-l să se schimbe dacă el doreşte şi te solicită. Creează-i condiţiile
pentru schimbare. Şi nu uita să analizezi beneficiile pe care le ai tu din
schimbarea lui. Fii onest. S-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu
fie el, ci să fii tu. Dacă nu eşti suficient de matur, nu-ţi vei asuma această
nevoie şi o vei proiecta asupra lui. Nu cred că vrei să ştii cât de frecvent este
acest mecanism de apărare.
În spatele judecăţii ar putea sta
propriile tale fapte din trecut pentru care nu te-ai iertat. Nu eşti conştient
de această culpabilitate pe care o târăşti după tine şi apelezi la o modalitate
ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăţia proiectată şi
judecata formează un tot. Dacă cineva în jurul tău a greşit, aceasta devine o
oportunitate pentru tine de a te descotorosi de ostilitatea pe care o
conţineai, dar nu ştiai ce să faci cu ea.
Dacă se acumulase, “destinatarul” nu va înţelege nimic din reacţia ta. Şi este
normal, deoarece reacţia ta exagerată nu are aproape nici o legătură cu el.
Acest fel de judecată te poate antrena pe o spirală a culpabilităţii. Iată cum:
ai greşit undeva şi te simţi vinovat. Nu te poţi ierta şi hotărăşti să te
pedepseşti. Dar nu te poţi nici pedepsi, şi atunci proiectezi vina asupra
altcuiva şi îl pedepseşti pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizezi
că îl condamni pe nedrept şi te simţi culpabil. Şi de aici totul se reia.
În opoziţie cu judecata, actul de a
ierta este echivalent cu a refuza să condamni, să sancţionezi şi să cauţi
vinovaţi. În fond, cum îl va face pedeapsa mai bun pe cel care a greşit? Şi ce
alt mesaj transmite pedeapsa, dacă nu acela că imperfecţiunile şi slăbiciunile
îi sunt inacceptabile, iar el nu este demn de a fi iubit?
Psihologic vorbind, un om care este
pedepsit nu devine mai iertător. El devine mai pedepsitor, pentru că asta e
singura lecţie care i se predă. El învaţă că la greşeală se răspunde cu pedeapsă
şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se
întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate
exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia!
Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale
omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele
tău şi vei înţelege de ce Iisus s-a gândit sǎ mai vina o dată pe pământ.
În comparaţie cu lipsa de lege, cu
ilegalitatea, legea este un pas înainte. Nu este un pas măreţ, deoarece legea
întreţine frica şi este strâns legată de răul pe care îl pedepseşte. Legea
instalează dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici.
Deasupra legii se află iertarea. Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e
un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat
verticalitatea spirituală. Până atunci, impresia mea este că el continuă să
meargă cocoşat, apăsat de ameninţarea pedepsei.
Iertarea se naşte din
înţelegere
Iertarea nu se va dezvolta niciodată
din frică. În schimb, poate să apară din înţelegere. Nu orice fel de
înţelegere, ci acel tip de înţelegere numit în filozofia budistă prajna.
Prajna, înţelegerea sau înţelepciunea intuitivă, îţi permite să sesizezi
suferinţa lăuntrică a celui care a greşit. Îţi permite să înţelegi durerea
profundă a celui care insultă, loveşte sau ucide. Această durere este
întotdeauna prezentă, deşi cel mai adesea există în afara conştiinţei
făptuitorului, rămânându-i străină. Înţelegerea intuitivă îl revelează pe cei
incriminat ca pe un copil speriat şi privat de iubire care încearcă prin toate
mijloacele să supravieţuiască. Nu a avut şansa de a deţine mijloace mai
potrivite şi încearcă din răsputeri să facă faţă vieţii. Este limitat şi
acţionează înăuntrul acestor limite.
Mai ales dacă ai suferit în relaţia
cu el, va fi greu să-1 vezi ca pe un copil confuz, rătăcit sau înfricoşat. Eu
ştiu asta chiar mai bine ca tine. Totuşi, realitatea nu este alta. În faţa ta
stă un copil în corp de adult care înfruntă viaţa aşa cum ştie el. E adevărat,
nu cu cine ştie ce succes. I-ar merge mai bine dacă s-ar simţi sprijinit,
înţeles şi acceptat cu tot bagajul lui de frici. Un copil are o cunoaştere foarte
redusă a lumii în care trăieşte. Atunci când nu-şi modelează comportamentul
după adulţii din jurul lui, acţionează la întâmplare, prin încercare şi eroare.
La modul cel mai propriu, el nu ştie ce face. El nu s-a născut cunoscător, ci
ignorant. Merită pedepsit pentru asta?
Şi atunci, când Iisus spune:
“Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, la ce crezi că se referă? Eu cred că se
referă la aceşti copii în trupuri de adulţi, oameni ignoranţi din punct de
vedere spiritual, cu care trebuie să ai răbdare, lăsându-le timp să crească şi
să se deprindă cu realitatea sublimă a sufletului. Aşa cum un copil de un an nu
poate fi pedepsit pentru că nu ştie să vorbească fluent, nici un adult ignorant
nu poate fi pedepsit pentru că nu-şi manifestă spiritul. El nu ştie nimic
despre spirit şi are nevoie de timp pentru a învăţa. A-i acorda acest timp
înseamnă a-1 ierta.
Iertarea bazată pe înţelegere
discriminează între persoană şi comportament, între cel care a greşit şi
greşeală şi, la un nivel mai fin, între Sine şi Eu. Dacă te vei putea concentra
pe ceea ce încă mai este nealterat şi curat, îl vei putea îmbrăţişa pe
făptuitor şi vei sancţiona, dacă este cazul, doar fapta. Însă pentru a face
asta, e nevoie să fii conştient de propria ta inocenţă. Nu poţi recunoaşte în afară
decât ceea ce ai recunoscut deja în interior. Dacă înăuntrul tău nu este
lumină, lumina de afară îşi va părea întuneric. Desigur, poţi pretinde că vezi
lumina, însă nu după mult timp faptele tale vor vorbi mai tare decât cuvintele
tale.
Iertarea care vine din înţelegere
revelează o inteligenţă intuitivă extraordinară. Această inteligenţă nu are
nici o legătură cu tonele de informaţii şi cunoştinţe pe care unii le
acumulează, cu tot felul de studii aprofundate, masterate sau doctorate. Este o
inteligenţă care creşte din interior, tot aşa cum florile unui copac cresc
dinăuntru spre în afară şi nu are nici un rost să vii cu flori exterioare pe
care să le lipeşti cu Superglue. Cred sincer că toţi oamenii se nasc cu această
inteligenţă intuitivă, ceea ce nu este echivalent cu a afirma că este şi foarte
răspândită. Ştiu că ating o zonă sensibilă, dar nu am deloc sentimentul că
şcoala o preţuieşte şi o cultivă. Dimpotrivă, şcoala seamănă cu o linie de
asamblare dintr-o fabrică de roboţi, cele mai reuşite maşinării primind şi cele
mai înalte titluri. S-ar putea să te doară ceea ce citeşti, dar mă vei ierta,
nu-i aşa?
Puterea de a ierta este conectată la
puterea de a înţelege. Nu a înţelege din exterior, aşa cum înţelegi citind
dintr-o carte, ci a pătrunde în psihologia celuilalt fǎră să te pierzi sau să
uiţi de tine însuţi. Această pătrundere intuitivă este un fel de punere la
unison cu gândurile şi trăirile lui, o rezonanţă cu lumea lui eternă care,
automat, îţi permite să ierţi. Aşa
cum nu există foi de hârtie cu o singură faţă, nici înţelegerea intuitivă nu
există de una singură. Cealaltă faţă a înţelegerii este iertarea.
Compasiunea fară înţelegere este
periculoasă. Pe de altă parte, înţelegerea fǎră compasiune nu este mai brează.
În psihologie se apropie de “egocentrism”. Putem să o mai numim viclenie sau
şiretenie. Când eşti foarte identificat cu Eul tău, ai puţine şanse de a
înţelege. Este ca şi cum ai merge pe stradă ţinând în faţa ochilor o oglindă.
Când eşti foarte preocupat de nevoie tale presante, de aspiraţiile tale, de
aptitudinile tale strălucite sau de suferinţa ta colosală, e dificil să-l mai
vezi şi pe celălalt. Cu atât mai puţin să înţelegi ce-l doare sau de ce anume
se teme. A înţelege înseamnă să ieşi din tine însuţi, să laşi Eul puţin
deoparte aşa cum laşi o haină în cabina de probă atunci când vrei să încerci o
alta. Însă, dacă eşti foarte ataşat de haină, nu te vei dezbrăca, ceea ce este
OK până la un punct. Mai exact, până la punctul în care vei fi întrebat dacă
poţi fi mai monoton decât atât.
Iertarea te face un om
mai liber
La un nivel mai metafizic, actul de
a ierta te eliberează din închisoarea existenţei relative. A ierta înseamnă a
nu mai respinge polul opus, ci a-l accepta, a admite că realitatea are şi o
latură întunecată necesară în economia întregului. Polul opus, care e judecat
şi respins, nu dispare din realitate, ci continuă să te urmărească exact ca
propria ta umbră. Poate nu crezi, dar el este prietenul tău deghizat, cel care
bate disperat la uşa ta în speranţa că îl vei primi înăuntru. Polii opuşii când
reuşeşti să-i integrezi, fac să explodeze înlănţuirea dualităţii şi separării
şi te invită într-o lume nouă, aceea a absolutului. Unificarea polarităţilor
naşte interesantul paradox al eliberatului în viaţă (jivanmukta, în terminologia
hindusă), cel care trăieşte în Absolut, dar se manifestă în Relativ.
Polul opus, agresorul, mai are o
funcţie: te ajută să faci curăţenie în inima ta. Dacă nimeni nu ţi-ar sta în
cale, dacă nimeni nu s-ar opune dorinţelor tale, cum ai putea să iei cunoştinţă
de ungherele întunecate ale inimii tale? Iertând, inima ta devine curată. Este
ca o apă care pătrunde în cele mai mici ascunzişuri şi, în curgerea ei,
înlătură impurităţile, aşa cum ploaia, în căderea ei, “şterge de praf” copacii
şi florile.
Cel care se teme nu poate ierta. El
nu poate spune: “Iată, sunt pregătit să încep o relaţie nouă cu tine din acest
moment.” Cum să fii pregătit dacă, în relaţia cu cel care a greşit, nu te simţi
în siguranţă? Îţi este teamă în continuare şi atunci a nu ierta este strategia
ta de apărare. Cum să faci pentru a te simţi în siguranţă? Cum face cineva să
fie sigur pe sine? Răspunsul e conţinut în întrebare. O voi pune din nou, cu o
modificare minusculă: cum face cineva să fie sigur pe Sine? Observi diferenţa?
Când îţi conectezi Eul Ia Sine, sentimentul de securitate apare spontan şi o
dată cu el puterea de a ierta. Să nu uităm că Sinele iartă fară să pună
condiţii. El îşi permite acest lux deoarece trăieşte, sau mai bine zis este o
lume a completitudinii şi împlinirii.
“A întoarce şi obrazul celălalt”
este gestul simbolic prin care îi semnalezi agresorului tău faptul că l-ai
iertat şi eşti disponibil pentru a începe o nouă relaţie cu el, o relaţie
proaspătă, ca şi cum l-ai întâlni atunci pentru prima oară. Fără această capacitate
teribilă de a trăi în prezent, în aici şi acum, astfel încât viaţa şi relaţiile
tale să fie în permanenţă înnoite, a întoarce şi obrazul celălalt nu este decât
o formă jalnică de masochism sau slăbiciune interioară.
Iertarea te focalizează ferm în
prezent. Este ca şi cum ai spune: “Ştii ceva? M-am răzgândit. Nu te mai
consider duşmanul meu. Hai să începem relaţia noastră din acest moment.” Poate
ai experimentat şi tu. Acesta e un moment de magie, deoarece sufletul tău se
extinde pentru a-l cuprinde şi pe celălalt. Iar celălalt nu se poate împotrivi
decât cu multă greutate, deoarece, atunci când eşti iertat, te simţi iubit, iar
iubirea, fie că o oferi, fie că o primeşti, produce o plăcere grozavă. O
senzaţie corespondentă pentru acest gen de dilatare a sufletului este aceea pe
care o faci când te muţi într-o casă mai mare, cu grădină şi copaci. Dintr-o
dată te simţi mai liber. Acesta e adevărul gol-goluţ! Iertarea te face mai
liber, în timp ce reproşurile, critica, judecata, resentimentele, ura te limitează,
te închid în carapacea propriului Eu. S-ar putea să-ţi fie mai bine acolo, dar
eşti sigur că nu te vei sufoca?
Iertarea extinde şi oferă libertate,
pe când lipsa de iertate contractă şi construieşte ziduri.
În această lumină, dacă pentru tine
libertatea face ceva parale, a ierta, şi încă din abundenţă, este o treabă mult
mai inteligentă decât a nu ierta. Cei care fac paradă de libertatea lor, fie ea
de a călători, de a se exprima sau de a cumpăra aproape orice, dar sunt
incapabili să ierte, sunt departe de a fi liberi. Pur şi simplu nu văd zidurile
închisorii în care trăiesc, deoarece acestea sunt transparente.
În sfârşit, iertarea este
terapeutică nu numai pentru cel care iartă (al cărui suflet se extinde şi a
cărui inimă se purifică), ci şi pentru cel care este iertat. Din punct de
vedere al mecanismelor psihologice, cel care greşeşte are o mai mare nevoie de
a fi iubit decât cel care nu greşeşte. Pe cel care nu greşeşte îl poţi lăuda.
Dar pe cel care greşeşte, ce rost are să-l mai condamni şi tu? Este suficient
că a greşit. Te vei duce la un om care şchiopătează să-l critici pentru mersul
lui? Crezi că nu-i e suficient faptul că şchiopătează? Îl vei judeca pe un orb
pentru că nu poate să citească? Oare suferinţa de a nu vedea nu i-o fi de
ajuns? Crezi ca ta îi va reda vederea?
Dacă priveşti cu atenţie şi
intuiţie, gradat ai acces la nivelul mai profund al fricii şi neputinţei peste
care s-a suprapus pentru a-l ascunde nivelul agresivităţii manifeste. Nimeni nu
agreă judecatsează pentru că se simte puternic. Puterea reală se exprimă în
acţiuni constructive. Puterea ireală, aceea care provoacă suferinţe şi
distrugeri, este o compensare disperatǎ a fragilităţii lăuntrice. Acesta e
nivelul care aproape că ţipă după iubire. Iertarea umple măcar parţial acest
gol. Este ca şi cum i-ai spune celuilalt: “Ştiu că nu te simţi iubit. Îţi
înţeleg durerea. Iată, în loc să te judec, am hotărât să fiu alături de tine.”
Pare foarte greu de acceptat, dar cel care te agresează strigă după afecţiune.
Lipsă afecţiunii îl doare atât de mult, încât limbajul s-a pervertit şi se
exprimă acum într-un mod pe care nimeni nu-l mai înţelege.
Judecata îl slăbeşte pe celălalt, îi
intensifică neajutorarea şi îi întăreşte convingerea că nu merită să fie iubit.
Iertarea îl face să se simtă acceptat, îi dă voie să fie prezent în experienţa
lui şi îi oferă un model de a se ierta pe sine însuşi. Judecata îl stimulează
să persiste în comportamentele lui, iertarea îi dă puterea de a le schimba.
Iertarea extinde spaţiul în care se manifestă iubirea. Ceea ce, trebuie să
recunoşti, e o veste bună pentru toată lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu