Meditatie de activare a Cerntrilor Energetici principali

Datoria karmică – Cifra numelui îţi spune pentru ce păcate plăteşti!

Se spune că bine faci, bine găseşti. Karma reprezintă acea lege nescrisă a faptelor tale ce întotdeauna vor avea o consecinţă asupra ta. Cifra numelui tău îţi dezvăluie care sunt păcatele pentru care va trebui să plăteşti mai devreme sau mai târziu.

Numele este un simbol personal şi îţi poate influenţa viaţa şi joacă un rol esenţial în ce priveşte personalitatea ta. Literele numelui tău corespund câte unei cifre şi fiecare dintre acestea este înzestrată cu energii diferite ce îţi influenţează viaţa. Pentru a calcula cifra numelui tău, va trebui să aduni cifrele care corespund literelor din care este format numele tău până vei ajunge la un rezultat dintr-o singură cifră.

Numărul 11 face excepţie şi nu se adună

1 – A J S
2 – B K T
3 – C L U
4 – D M V
5 – E N W
6 – F O X
7 – G P Y
8 – H Q Z
9 – I R
 

Exemplu: Alina=> 1+3+9+5+1= 19=> 1+9= 10=> 1+0= 1

Care este cifra numelui tău?

Cifra 1

Persoane cu cifra numelui 1 sunt firi ambiţioase, care sunt născute pentru a fi lideri. Sunt însă prea ambițioși şi asta se întoarce împotriva lor. Le este dificil să îşi facă prieteni pentru că văd în toţi cei din jurul lor un concurent pe care trebuie să îl depăşească. Firea independentă le poate face de asemenea probleme în cimentarea unor relaţii. Nu pot sta prea mult lângă o persoană şi simt nevoia de a fi mereu liberi. O relaţie serioasă este văzută adesea de aceste persoane ca una care îi leagă de mâini şi de picioare.

Cifra 2

Această cifră dezvăluie o persoană caldă, amabilă şi sensibilă. Ai parte de o serie de calităţi care te transformă într-un om de cinste, dar care se pot întoarce în defavoarea ta şi îţi pot aduce multe neplăceri. Firea ta diplomată îi face pe mulţi să te creadă naiv şi cazi de multe ori prada înşelăciunilor şi dezamăgirilor. Obişnuieşti să pui suflet în tot ceea ce faci şi încerci să vezi mereu binele în oameni, mulţi profitând de asta.

Cifra 3

Persoana cu această cifră a numelui este caracterizată prin optimismul debordant de care dă dovadă. Eşti mereu veselă şi preferi să priveşti de fiecare dată partea bună a lucrurilor. Mulţi cred că este o calitate, puţini ştiu însă că poate fi un defect care poate aduce numai dezamăgiri persoanei care o posedă. Firea ta optimistă te poate face uneori deprinsă parcă de lume şi nerealistă. Atunci când nu eşti conştientă de riscurile la care te supui, nu poate să îţi aducă decât de pierdut. Faci greşeala să nu te gândeşti de două ori înainte de a lua o decizie, fie ea oricât de importantă, şi nu conştientizezi importanța eşecului. Dacă ai dat-o în bară de două ori, nu ar strica dacă a treia oară te-ai gândi mai mult înainte de a te avânta din nou spre o investiţie, fie ea financiară sau personală.

Cifra 4

Această cifră te înzestrează cu o fire muncitoare, foarte atentă la detalii şi bune abilităţi de organizare. Pari să nu îţi cunoşti limitele şi te înhami la sarcini şi responsabilităţi care te ţin în priză 24 de ore din 24. Eşti o persoană activă şi te simţi bine atunci când faci ceva, dar sănătatea ta este cea care are de suferit. Trebuie să înveţi să spui stop şi să conştientizezi că limitele nu sunt o dovadă de slăbiciune.

Cifra 5

Eşti o fire competitivă şi această atitudine te aduce de multe ori în conflicte cu cei din jur. Obişnuieşti să te cerţi zilnic cu câte cineva din cele mai stupide motive. Asta îi face pe cei din jurul tău să te evite şi atunci când ai nevoie de susţinere, te trezeşti singură.

Cifra 6

Dacă cifra numelui tău este 6, datoria ta karmică este compusă din rezultatele unor păcate precum ipocrizia şi superficialitatea. Priveşti adesea cu un aer superior spre cei din jur şi nu cunoşti ce înseamnă empatia. Suferi de un complex de superioritate şi acesta este motivul pentru care vei avea de suferit în condiţii în care trebuie să respecţi reguli. Ceilalţi te vor vedea drept încăpăţânată şi ipocrită.

Cifra 7

Cifra 7 aduce în viaţa ta păcate precum mândria, mânia şi tendinţa de a-i judeca pe ceilalţi. Critici pe toată lumea şi ai întotdeauna un argument pregătit, ceea ce poate fi privit de către ceilalţi drept rigiditate. Eşti uneori o persoană distantă, secretoasă şi îţi lipseşte statornicia, motiv pentru care vei fi adesea suspectat de infidelitate pe plan afectiv şi de interese ascunse pe plan profesional.

Cifra 8

Dacă cifra numelui tău este 8, datoria ta karmică a rezultat în urma unor păcate precum egoismul şi înclinaţia către a-ţi satisface mai degrabă nevoile materiale, punându-i pe ceilalţi pe locul doi.  Astfel, vei trece drept materialist şi nemilos. Numele tău scoate în evidenţă şi o tendinţă de a fi excesiv de ambiţios, dar asta doar pentru a acumula confort şi siguranţa financiară. Acest aspect este obsesia pentru care vei plăti scump, întrucât nicio relaţie, fie ea de prietenie sau de dragoste, nu poate funcţiona în aceste condiţii.

Cifra 9

Cifra 9 te înzestrează cu o mulţime de calităţi, dar şi cu un defect pe măsură. Singurul tău păcat, din care rezultă datoria ta karmică, este lenea. Eşti letargic şi îţi este imposibil să te concentrezi. Te simţi neînţeles şi spui că te-ai plictisit până la epuizare, când de fapt îţi este pur şi simplu lene să porneşti la atac. Un alt păcat, secundar ce-i drept, dar la fel de periculos, este invidia. Întrucât tu nu te poţi mobiliza, ajungi să priveşti în grădina celorlalţi, întrebându-te cum au reuşit. Probabil au început făcând paşi mici, lăsând în urmă comoditatea.

Cifra 11

Ceea ce tu numeşti a sta şi a cugeta bine înainte de a lua o decizie este de fapt amânarea inevitabilului. Ideal ar fi să iei decizii, fie ele bune sau rele, ceva mai repede, fiindcă oportunităţile vor trece pe lângă tine. Un alt păcat pentru care cei cu cifra numelui 11 vor plăti este faptul că pun mare preţ pe material şi consideră că singura răsplată valabilă pentru eforturile depuse este cea bănească.

 Sursa-Internet

Ce este Karma?

Mesaj transmis de Maitreya prin Margaret MacElroy 24 iunie 2005 Am fost intrebat adesea despre Karma. Ce este Karma? Pentru fiecare actiune este si o reactiune. Nu exista Karma buna sau rea. Sufletul stie cand a pasit peste granita vietii. Fiecare suflet are o Cale a sa pentru fiecare incarnare, si adesea, Calea poate deveni mai mult decat ce parea a fi. Sa luam ca exemplu un suflet ce vine pentru a asista alt suflet pentru a-si indeparta ego-ul. Inainte de a se naste, ei isi vad viata si aleg cum vor indeplini ce si-au propus. Dar in timpul incarnarii, sufletul poate alege sa actioneze intr-un mod diferit, iar aceasta alegere sa creeze durere si rani celui care trebuia sa-si primeasca lectia. Da, ei trebuie sa invete niste lectii, dar nu asa de serioase precum vor primi acum. Aceasta este deoarece unul dintre ei a ales sa provoace niste lectii, intr-un mod mult mai dur decat ar fi trebuit sa fie, cauzand astfel mai multa durere decat au ales sa experimenteze. Acest lucru induce o karma. De ce se intampla acest lucru? De ce un suflet sare peste bord si prefera extremele? Acest lucru poate fi cauzat de memoria sufletului, sau de catre Sinele acestuia in dorinta de a se afirma, de a fi retribuit, poate ca urmare a unei fapte a unei vieti trecute, dar indiferent de cauza, daca ceva genereaza o actiune suplimentara decat ceea ce se presupunea a fi, aceasta implica o karma. TU, sufletul, esti singurul care sti ce faci si cand karma este implicata, iar acest lucru nu se intampla pana cand sufletul tau nu se intoarce acasa in realitatea spirituala. Atunci, si doar atunci, vezi rezultatele actiunilor tale si decizi daca ai facut mai mult decat se presupunea a face si daca acest lucru implica o karma. Doar TU decizi aceasta, nu ghidul tau spiritual sau gardianul tau, sau Maestrii, doar TU. Am vorbit inainte de tatal canalului meu, care a ales sa vina si sa o asiste in distrugerea ego-ului ei. In multe incarnari, ego-ul Margaretei i-a cauzat multe probleme si a oprit-o din a-si definitiva munca spirituala. In aceasta incarnare, ea a spus, „ Am nevoie de asistenta Maestrilor sa ma ajute sa sterg aceasta problema din sablonul sufletului meu.” Asa ca noi, Maestrii, am asistat-o in setarea invataturilor ce urmau a fi primite in vederea realizarii a ceea ce ea dorea. Totusi, Margaret a avut decizia finala in legatura cu acest plan. Imediat dupa ce ea s-a nascut, a inceput distrugerea ego-ului cu ajutorul tatalui ei, dar acesta, in exuberanta lui, a ales sa fie prea sever in invataturile lui. In loc sa ajute in aceasta problema, de fapt el a creat distrugere, deoarece nu a existat un drum de mijloc, iar el a devenit atat de entuziast astfel incat s-a transformat intr-o figura opresiva, in loc sa fie invatatorul care trebuia sa fie. Aceasta s-a derulat pe parcursul mai multor ani, mai mult de 30 ca sa fim mai exacti. Cind el s-a intors la casa lui spirituala si a luat loc in Camera Oglinzilor, a vazut ca desi facuse ceea ce a ales sa faca, sa o ajute pe Margaret in eliminarea ego-ului ei, aproape ca a distrus-o. El a ales sa stea alaturi de ea in planul terestru si s-o asiste din realitatea spirituala, chiar daca doar ca sa apara in fata ei si sa o asigure ca in final totul va fi bine. El inca o ajuta astazi in munca ei spirituala. El a ales sa lucreze cu ea din lumea spirituala pentru a repara karma pe care el a creat-o in planul terestru in timpul incarnarii sale. Nu veti sti pana cand nu va intoarceti acasa in realitatea spirituala, daca ati creat vreo karma. Chiar daca VOI si doar VOI veti lua aceasta decizie, nimeni altcineva. Daca tatal Margaretei ar fi privit-o cu iubire, karma nu ar fi fost creata. Dar el nu a facut acest lucru, el a devenit intr-un fel, ca si un dictator! Aduceti-va intotdeauna aminte sa pastrati Iubirea in inima voastra, si sa permiteti Iubirii sa iasa la suprafata. Pentru ca iubirea intotdeauna va fi mai presus de orice dorinta a ego-ului, si deasupra oricarei dureri! Traducere: Mirela Simonescu sursa: Maitreya Educational Center  http://www.normal-paranormal.ro

Rugăciunea isihastã (Jean-Yves Leloup, Écrits sur l'hésychasme, Albin Michel, Paris, 1990)

A te ruga ca un munte
A te ruga ca un mac
A te ruga ca oceanul
A te ruga ca o pasare
A te ruga ca Avraam
A te ruga ca Iisus

Când tânărul filozof i-a cerut părintelui Serafim de la mănăstirea Sfântul Pantelimon să-l înveţe rugă­ciunea inimii curate potrivit lui Evagrie Ponticul, părintele Serafim a început să bombăne. Aceasta nu l-a descurajat pe tânăr, a insistat. Atunci părintele Serafim i-a spus: „Înainte de a înţelege ce este rugăciunea inimii, învaţă să te rogi ca un munte”... şi i-a arătat o stâncă uriaşă. „Cere-i să te înveţe cum să te rogi. Apoi vino să mă vezi.”

A te ruga ca un munte

Şi astfel a început pentru tânărul filozof o adevă­rată iniţiere în metoda rugăciunii isihaste. Primul sfat ce îi fusese dat se referea la stabilitate. Înrădăcinarea într-o aşezare temeinică. Prima îndrumare ce i se dă celui care vrea să se roage nu este, aşadar, de ordin spiritual, ci fizic: aşează-te!
A te aşeza ca un munte, înseamnă a deveni greu, a fi greu de prezenţă. În primele zile, tânărului îi fu destul de greu să stea nemişcat. Într-o dimi­neaţă el a simţit cu adevărat ce înseamnă „a te ruga ca un munte”. Se afla acolo, stând nemişcat în toată greutatea sa; devenise una cu stânca, tăcut, sub soare. Timpul pentru el se schimbase cu totul. Munţii aveau un alt ritm. A sta aşezat precum un munte înseamnă a avea veşnicia dinaintea ta; aceasta este atitudinea justă pentru cel ce se pregăteşte pentru rugăciune – a şti că ai veşnicia în spate, înlăuntru şi în faţă. Înainte de a înălţa o biserică trebuia să fii precum o piatră, şi pe această piatră, pe această tărie de nezdruncinat a stâncii, Dumnezeu putea să zidească biserica sa şi să facă din trupul omului templul său. Şi astfel el pă­trunse înţele­sul vorbelor din Scriptură: „Tu eşti piatră şi pe această piatră Eu voi înălţa biserica mea.”
A rămas aşa mai multe săptămâni. Cel mai greu îi era să petreacă ore întregi „fără să facă nimic”. Trebuia să reînveţe starea de „a fi” – „a fi” pur şi simplu, fără scop sau motiv. A te ruga asemeni unui munte era rugăciunea însăşi a fiinţei, a simplului fapt de „a fi” înaintea oricărui gând, înaintea oricărei plăceri şi a oricărei dureri.
Părintele Serafim trecea să-l vadă în fiecare zi, împărţindu-şi cu el măslinele şi cele câteva tomate. În ciuda hranei sărace, tânărul simţea că prinsese puteri. Încercarea devenise mai uşoară, i se părea că muntele îi intrase sub piele. Învăţase să urmărească curgerea timpului, să rămână uneori tăcut şi liniştit ca un ţinut aspru şi arid, alteori ca o colină ce aşteaptă secerişul.
Rugăciunea pe care o învăţase de la stâncă îi schimbase totodată ritmul gândurilor. Învăţase să „privească” totul fără să judece, dând astfel „dreptul de a exista” la tot ce mişuna pe munte.
Într-o zi, pelerinii, luându-l drept călugăr din cauza calităţii prezenţei lui, îi cerură binecuvântarea. El însă nu scoase o vorbă, rămânând la fel de netulbu­rat ca o stâncă. Auzind această întâmplare, părintele Serafim, chiar în seara aceea, îi altoi câteva lovituri pe spinare. Tânărul începu să geamă.
„Ah, credeam că ai devenit la fel de nesimţitor ca o piatră de pe drum… Rugăciunea isihastă are înrădă­cinarea, neclintirea, tăria munţilor, dar ea nu caută să facă din tine o buturugă moartă ci un om viu.”
El îl luă pe tânăr de mână şi îl duse în fundul unei grădini unde, printre ierburile sălbatice, se zăreau câteva flori. „Acum nu mai e vorba să te rogi ca un munte sterp. Învaţă să te rogi ca un mac, dar nu uita nici muntele…”

A te ruga ca un mac

Şi astfel tânărul învăţă să înflorească…
Rugăciunea însemna întâi de toate o aşezare – şi aceasta o învăţase de la munte. Rugăciunea este tot­odată o „orientare” şi tocmai asta învăţa acum de la mac: a se înturna către soare, a se înturna către lumină cu ceea ce avea el mai profund. A aspira limpezimea cu tot sângele său, cu toată seva sa.
Această orientare spre frumos, spre lumină îl făcea câteodată să roşească ca un mac. Ca şi cum „frumoasa lumină” era aceea a unei priviri ce îi surâdea şăgalnic şi aştepta de la el o anume mireasmă… Macul îl mai învăţă că pentru a-şi păstra orientarea, floarea trebuia să aibă „tulpina dreaptă”, şi astfel el a început să-şi îndrepte spinarea.
Lucrul acesta l-a înţeles greu, ba chiar l-a mirat, căci în textele filocalice citise că monahul trebuie să stea uşor aplecat. Câteodată era chiar dureros să stea cu privirea întoarsă spre inimă şi spre pântece.
El îşi arătă nedumerirea în faţa părintelui Serafim. Ochii stareţului îl priviră cu înţeles: „Asta era pentru monahii de altădată. Ei erau plini de energie şi nu strica să le fie reamintită umilinţa condiţiei lor ome­neşti, pentru ca ei să se înconvoaie un pic la ceasul rugăciunii – asta nu le-a stricat deloc. Tu însă ai nevoie mai degrabă de putere; de aceea, atunci când te rogi aţine-te drept, fii treaz, stai drept în lumină dar nu te lăsa cuprins de trufie.
De altfel, dacă iei aminte la mac, el te va învăţa nu doar să stai drept, ci şi să fii mlădios la adierile vântului şi mai ales o mare smerenie.”
Învăţătura macului era pe măsura fragilităţii şi a naturii pieritoare a acestei flori. Astfel tânărul se deprinse să înflorească, dar şi să se veştejească şi să piară. Acum el înţelegea mai bine vorbele proorocului: „Orice făptură este precum iarba şi delicateţea ei asemenea florilor câmpului. Iarba se usucă, floarea se veştejeşte când vântul Domnului suflă peste ea… Neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt precum colbul pe o balanţă… El îi preface în nimic pe prinţi şi îi face fără însemnătate pe judecătorii pământului” (Isaia, 40).
Muntele îi dăduse sensul veşniciei, macul îl învă­ţase fragilitatea timpului: a te ruga însemna a-l cunoaşte pe Cel Veşnic în trecerea clipei – o clipă dreaptă, orientată spre lumină, trăită cu intensitate. A medita înseamnă a înflori la vremea ce ne este dată pentru a înflori, a iubi la vremea ce ne este dată pentru a iubi – şi asta total dezinteresat, fără a întreba de ce şi pentru ce. Căci pentru care motiv înfloresc macii?
El învăţă astfel să se roage „fără a urmări vreun scop”, doar pentru plăcerea de a fi şi de dragul luminii. „Iubirea îşi este sieşi răsplată”, spunea sfântul Bernard. „Trandafirul înfloreşte pentru că înfloreşte, fără să se întrebe”, mai spunea Angelus Silesius. „Muntele însuşi este cel care înfloreşte în mac, gândea tânărul. Universul întreg cugetă în mine; fie ca el să se bucure în mine în clipa cât durează viaţa mea!”
Gândul acesta era, fără îndoială, prea de tot. De aceea părintele Serafim îl dojeni pe tânăr şi din nou îl apucă de braţ. El îl duse pe o cărare abruptă până la ţărmul mării, unde se vedea cearcănul unui golf mic şi pustiu. „Înce­tează să mai rumegi gânduri despre adânca sensibilitate a macilor. Învaţă să simţi inima mării, învaţă să te rogi ca oceanul.”

A te ruga ca oceanul

Tânărul se apropie de mare. El învăţase să se stea drept, adică dobândise o bună aşezare. Ce-i mai lipsea? Ce putea să-l înveţe mai mult vuietul valurilor? Vântul se înteţi. Fluxul şi refluxul mării deveniră mai profunde, şi în el se deşteptă amintirea oceanului. Bătrânul călugăr ştia prea bine de ce îl sfătuise să se roage „ca oceanul”, şi nicidecum ca marea. Cum de reuşise să vadă că tânărul îşi petrecuse multe ceasuri pe ţărmul oceanului, mai ales noaptea, şi că ştia deja cum să-şi armonizeze suflul cu larga răsuflare a valu­rilor? Inspir, expir… apoi: sunt inspirat, sunt expi­rat. Mă las purtat de răsuflare, aşa cum mă las purtat de valuri…
Aşa se lăsa el dus de ritmul respi­ra­ţiilor oceanului. Aceasta îl împingea câteodată în pragul unor stări de neînţeles. Însă picătura de apă care altădată „se pierdea în mare”, de data aceasta îşi păstra forma, îşi păstra conştiinţa. Să fi fost din pricină că învăţase să se înrădăcineze adânc în pământ? El nu mai era purtat de ritmul profund al respiraţiei sale. Picătura de apă îşi păstra identitatea şi totuşi ea ştia „să fie una” cu oceanul. Astfel tânărul învăţă că a te ruga înseamnă a respira profund, a fi una cu fluxul şi refluxul răsuflării.
El învăţă în egală măsură că dacă la suprafaţă se iscau valuri, în schimb străfundul oceanului rămânea liniştit. Gândurile vin şi pleacă, ne produc suferinţă, agitaţie, dar străfundul fiinţei rămâne ne­tulburat. A te ruga ca oceanul înseamnă a porni de la valurile care suntem, pentru ca în cele din urmă să ne pierdem urma şi să ne înrădăcinăm în străfund. Toate acestea deveneau cu fiecare zi mai vii în el, şi îşi amintea cuvintele unui poet care îl mişcaseră în vremea tine­reţii: „Viaţa este o mare agitată necontenit de valuri. Din marea aceasta oamenii obişnuiţi nu văd decât valurile. Ia seama cum din adâncurile mării valuri nesfârşite se ivesc la suprafaţă, în timp ce marea rămâne ascunsă în valuri.”
 Acum marea parcă nu mai era atât de „ascunsă în valuri”, unicitatea tuturor lucrurilor îi părea mai evidentă, şi totuşi asta nu făcea ca multiplicitatea să dispară. El nu mai încerca dorinţa de a opune forma şi fondul, văzutul şi nevăzutul. Acum, pentru el totul era doar oceanul unic al vieţii.
În străfundul suflului său nu se afla oare pneuma, marele suflu al lui Dumnezeu? „Cel care ascultă atent răsuflarea sa”, i-a spus părintele Serafim, „nu este departe de Dumnezeu. Ia aminte la ceea ce este la începutul şi la sfârşitul răsuflării tale.” Acolo, într-adevăr, erau câteva clipe de tăcere, mai adânci decât fluxul şi refluxul valurilor; acolo, într-adevăr, era ceva care părea să poarte oceanul…

A te ruga ca o pasăre

„A sta bine aşezat, a fi orientat drept spre lumină, a respira ca un ocean, nu e încă rugăciunea isihastă”, i-a spus părintele Serafim, „acum tu trebuie să înveţi să te rogi ca o pasăre”; şi l-a dus la o mică scor­bură aflată într-un copac din apropierea schitului, unde îşi făcuseră cuib două turturele. La început, gân­guritul acestor mici vietăţi l-a umplut de încântare, dar după o bucată de vreme a sfârşit prin a-l sâcâi pe tânărul filozof. Păsările alegeau parcă dinadins ceasul când el pica de somn, pentru a scoate trilurile cele mai duioase. Tânărul, nedumerit, l-a întrebat pe bătrânul monah ce însemnau toate astea, şi dacă jocul acesta va mai dura mult. Muntele, macul, oceanul, mai treacă, meargă – deşi ne-am putea întreba ce e cu adevărat creştin în toate astea! –, dar să-i propună toată zarva păsărească drept învăţătură, era deja prea mult!
Părintele Serafim i-a explicat răbdător că Vechiul Testament foloseşte pentru a defini rugăciunea termenii derivaţi din rădăcina „haga”, tradusă de cele mai multe ori în greceşte prin murmur – meletan, iar în latină prin meditatio. Rădăcina în sensul său primitiv însemna „a rosti cu jumătate de glas, a murmura”. Aceeaşi expresie este întrebuinţată pentru a desemna strigătele animalelor – răgetul leului (Isaia 31,4), ciripitul rândunelelor, gânguritul porumbeilor (Isaia 38, 14), dar şi mormăitul ursului.
„Pe Muntele Athos nu există urşi. De aceea te-am dus la turturele, dar învăţătura lor este aceeaşi. Trebuie să te rogi cu propriul tău gât, nu doar pentru a respira, ci şi pentru a murmura numele lui Dumnezeu, zi şi noapte.
Când eşti fericit, tu cânţi aproape fără să-ţi dai seama, şopteşti cuvinte lipsite de înţeles, şi murmurul acesta face să vibreze tot trupul tău de o bucurie simplă şi liniştită. A te ruga înseamnă a gânguri ca o turturea, a lăsa să se înalţe în tine cântul ce vine din inimă, întocmai cum ai învăţat să laşi să urce în tine mireasma ce vine de la floare… a te ruga înseamnă să respiri cântând.
Fără a mai pierde vremea ca să înţelegi, te sfătuiesc să repeţi, să şopteşti, să murmuri, să cânţi ceea ce este în inima tuturor călugărilor de la Muntele Athos – Kyrie eleison, kyrie eleison…”
Cuvintele acestea nu îi erau necunoscute tânărului filozof. În timpul unor ceremonii de căsătorie sau de înmormântare el auzise deja expresia aceasta, care înseamnă „Doamne, fii milostiv!”
Monahul Serafim surâse: „Da, este unul dintre înţelesurile acestei invocaţii, dar mai sunt şi altele. Formula aceasta înseamnă de asemenea: «Doamne, trimite Duhul tău…!» « Fie ca mila ta să se reverse asupră-mi şi asupra tuturor!» «Fie ca Numele tău să fie binecuvântat», etc. Dar nu căuta să pricepi sensul acestei invocaţii, căci ţi se va descoperi de la sine. Deocamdată simte şi fii cu luare aminte la vibraţia pe care o deşteaptă în trupul tău şi în inima ta. Încearcă să o armonizezi cât mai bine cu ritmul răsuflării tale. Când simţi tulburarea gându­rilor, întoarce-te liniştit la această invocaţie, respiră mai adânc, aţine-te drept şi nemişcat şi vei cunoaşte începutul isihiei, pacea pe care Dumnezeu o revarsă asupra tuturor celor care Îl iubesc.”
Şi astfel, la capătul câtorva zile, „kyrie eleison” i-a ajuns tânărului mult mai aproape de inimă. Murmurul îl însoţea aşa cum bâzâitul însoţeşte albina când îşi face mierea. Şi a observat că atunci când nu-l repeta cu buzele, „cântul” se interioriza din ce în ce mai mult şi vibraţia sa devenea mai profundă.
Formula, al cărei înţeles renunţase să-l „priceapă”, îl purta uneori spre o tăcere necunoscută, şi atunci el se simţea precum apostolul Toma, când acesta l-a descope­rit pe Hristos cel înviat – „Kyrie eleison”, adică „Domnul este Dumnezeul meu”.
Invocaţia îl împingea încetul cu încetul spre un simţământ de respect pentru tot ce există, şi de adoraţie pentru Cel ce se află la rădăcina tuturor existenţelor. Părintele Serafim i-a spus: „Acum tu nu eşti prea departe de rugăciunea unei fiinţe omeneşti. Trebuie să te învăţ rugăciunea lui Avram.”

A te ruga ca Avram

Până aici învăţătura stareţului fusese de ordin natural şi terapeutic. Monahii din vechime, potrivit mărturiei lui Filon din Alexandria, erau de fapt nişte „terapeuţi”. Rolul lor, înainte de a îndruma către iluminare, era de a vindeca natura, de a o pune în cele mai favorabile condiţii pentru ca ea să poată primi harul; harul nu se împotriveşte naturii ci o restaurează şi o împlineşte. Este ceea ce făcea bătrânul Serafim cu novicele său, învăţându-l o metodă de rugăciune pe care unii ar putea să o considere „pur naturală”.
 Muntele, macul, oceanul, pasărea – tot atâtea elemente ale naturii – îi aminteau omului că el trebuie, înainte de a merge mai departe, să recapitu­leze diferitele niveluri ale fiinţei, sau diferitele regnuri care alcătuiesc macrocosmosul. Regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal… Omul a pierdut legătura cu cosmosul, cu animalele şi aceasta a provocat în el tot felul de suferinţe, boli, nelinişti, frici. El se simte tot mai străin de lume. A te ruga înseamnă mai întâi a lăuda universul, căci „toate lucrurile acestea ştiu să se roage mai înainte de noi”, spun părinţii. Omul este locul unde rugăciu­nea lumii devine conştientă de sine însăşi. Omul se află acolo pentru a numi tot ceea ce creaturile doar murmură…
Odată cu rugăciunea lui Avram, noi intrăm într-o conştiinţă nouă, într-o conştiinţă mai înaltă, care este numită credinţă, adică alipirea totală a minţii şi inimii la Cel Care Este, la Cel Care se arată în toate făpturile. Aceasta este experienţa şi rugăciunea lui Avram: în spatele stelelor fremătătoare există ceva mai presus de stele – o prezenţă nevăzută, pe care nimeni nu o poate numi, şi care totuşi are toate numele...
După ce învăţă aşezarea, înrădăcinarea, orientarea spre lumină, respiraţia paşnică a oceanului, cântul lăuntric, tânărul era pus acum să înveţe tre­zvia ini­mii: „Ia seama, chiar aici şi acum, că tu eşti ceva”. Propriu inimii este, într-adevăr, să personalizeze orice lucru şi, în acest caz, să personalizeze Absolutul, Sursa a tot ce trăieşte şi respiră, să îl numească, să îl cheme „Domnul meu, Ziditorul meu” şi să meargă în Prezenţa lui.
Pentru Avram, a te ruga înseamnă a păstra – dincolo de nesfârşitele aparenţe ale acestei lumi – legătura neîncetată cu Prezenţa. Această formă de rugăciune merge până la amănuntele vieţii de fiecare zi. Episodul cu stejarii lui Mamre (Geneza, 18, 1) ni-l arată pe Avram „şezând la intrarea în cort, în miezul arzător al zilei”, unde îi va întâmpina pe cei trei străini care se vor dovedi a fi trimişii lui Dumnezeu. A te ruga ca Avram, spunea părintele Serafim, „înseamnă a nu întoarce spatele semenului tău; cana cu apă pe care o dai celui însetat nu te îndepărtează de tăcere, ci te apropie de sursă. A te ruga ca Avram nu trezeşte în tine doar pacea şi lumina, ci de asemenea Iubirea pentru toţi oamenii.” Şi părintele Serafim îi citi tânărului pasajul din cartea Genezei unde se vorbeşte de mijlocirea lui Avram pentru oameni. Avram se afla dinaintea lui „YHWH, Cel care este–care a fost–care va fi”. El s-a apropiat şi a zis: „Vei nimici Tu oare pe cel drept laolaltă cu cel rău? Poate că în cetate se află cincizeci de oameni drepţi”.
Avram, puţin câte puţin, a fost nevoit să reducă numărul celor drepţi pentru ca Sodoma să nu fie distrusă: „Doamne, să nu Te mânii pe mine dacă îţi voi vorbi pentru ultima oară: poate că se vor găsi în ea măcar zece” (Geneza, 18, 32). A te ruga ca Avram înseamnă a mijloci pentru viaţa oamenilor, a nu uita decăderea lor şi totuşi „a nu te îndoi niciodată de mila lui Dumnezeu”.
Acest fel de rugăciune izbăveşte inima omului de orice judecată şi de orice condamnare, oriunde şi oricând; oricare ar fi fărădelegile pe care le-a săvârşit, el cere iertare şi binecuvântare de la Dumnezeu.
A te ruga ca Avram este chiar mai mult decât asta, înseamnă… (însă cuvintele nu voiau să iasă din gura părintelui Serafim, ca şi cum i-ar fi fost greu să împărtăşească tânărului o încercare prin care el însuşi fusese nevoit să treacă, şi care deştepta în amintirea sa un tremur subtil)… să mergi până la sacrificiu…. Şi îi aminti pasajul din cartea Genezei unde Avram se arată gata să-i sacrifice lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac.
„Totul este al lui Dumnezeu”, continuă mur­murând părintele Serafim, „totul este de la El, prin El şi pentru El”. A te ruga ca Avram te duce la această stare de totală despuiere de tine însuţi şi de ceea ce ai mai scump. Caută ceea ce ai tu mai scump, lucrul cu care te identifici şi care te stăpâneşte… pentru Avram era unicul său fiu. Dacă tu eşti în stare de un asemenea dar, de această renunţare totală pentru El, de această credinţă în Cel care este mai presus de orice raţiune şi de orice simţire, ţi se va întoarce însutit, deoarece „Dumnezeu se va îngriji de tine”.
A te ruga ca Avram înseamnă a nu avea în inimă şi în minte „nimic altceva decât pe El”. În vreme ce Avram urca spre vârful muntelui, el nu se gândea decât la fiul său. La coborâre, el nu se gândea decât la Dumnezeu.
A împlini sacrificiul total înseamnă a desco­peri că nimic nu-ţi aparţine. Totul este doar al lui Dumnezeu. Aceasta este moartea ta şi descoperirea Lui. A te ruga ca Avram înseamnă a te alipi prin credinţă de Cel care transcende universul, înseamnă a fi milostiv cu toţi oamenii şi a mijloci pentru mân­tuirea lor. Înseamnă a uita de tine şi a rupe chiar şi cele mai trainice legături, pentru a descoperi că tu însuţi, toţi semenii tăi şi întregul univers sunt pline de Prezenţa infinită a „Celui care singur Este”.

A te ruga ca Iisus

Părintele Serafim se arăta din ce în ce mai tăcut. El simţea că tânărul înaintase în rugăciunea sa. De mai multe ori îl surprinsese, cu faţa scăldată în lacrimi, rugându-se ca Avram şi mijlocind pentru oameni: „Doamne preamilostive, ce se va alege oare de cei păcătoşi…?” Într-una din zile tânărul veni la el şi îl întrebă: „Părinte, de ce nu-mi vorbeşti niciodată despre Iisus? Care era rugăciunea lui? În liturghie, în rugă­ciuni nu se vorbeşte decât despre el. În rugăciunea inimii, aşa cum aceasta apare în Filocalie, se invocă numele Său. De ce nu îmi vorbeşti deloc despre asta?”
Părintele Serafim se arătă încurcat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut ceva necuviincios, ca şi cum ar fi fost silit să vorbească despre propria sa taină. Pe cât de mare era revelaţia pe care o primise, pe atât trebuia să fie şi umilinţa sa pentru a o putea transmite mai departe. Fără îndoială, simţea că nu este îndeajuns de smerit: „Aceasta numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este Fiul, ci numai Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Luca 10, 22). Tu trebuie să devii fiu pentru a te ruga precum Fiul, şi a avea cu Cel pe care îl numeşte Tatăl său şi Tatăl nostru aceeaşi legătură de iubire ca şi el – aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, el îţi va aminti tot ceea ce Hristos a spus. În tine Evanghelia va deveni vie şi te va învăţa să te rogi cum se cuvine.”
Tânărul insistă. „Te rog, părinte, mai spune-mi!” Bătrânul surâse. „Acum, zise el, ar fi mai bine să păstrez tăcerea. Dar ca nu cumva să iei aceasta drept semn al sfinţeniei, îţi voi vorbi direct:
Inima lui Iisus nu avea hotare, iubind până şi pe vrăjmaşii săi, pe chinuitorii săi: «Doamne iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac.» Ziua el îi aduna la sine, spre vindecare, pe cei bolnavi şi păcătoşi, pe paralitici şi pe prostituate, pe vameşi. Noaptea el se retrăgea pentru a se ruga în taină şi acolo murmura ca un copil «Abba», ceea ce vrea să spună «Tată»… Iată pentru ce şovăi să-ţi spun, să folosesc imagini pentru ca tu să înţelegi că Duhul Sfânt aşează în tine simţămintele şi cunoaşterea care erau în Iisus Hristos, şi că acest «abba» nu vine din vârful buzelor ci din adâncul inimii. În ziua aceea tu vei începe să înţelegi ce este rugăciunea isihaştilor.”
Tânărul a mai rămas câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea lui Iisus îl purta în străfunduri, câteodată chiar până în pragul unei anumite „nebunii”: „Nu eu sunt cel care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”, putea el să zică împreună cu apostolul Pavel. Delir de smerenie, de mijlocire pentru semeni, de dorinţa „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la deplina cunoaştere a adevărului”. El simţea că se preschimbă în Iubire, că se preschimbă în foc dogo­ritor. Rugul aprins nu mai era pentru el o simplă metaforă ci deve­nise o realitate: „Rugul ardea cu foc şi nu se consuma.”
Şi astfel, rugându-se neîncetat, el învăţă să-l iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă necontenit în Prezenţa Sa.

(Traducerea aceasta atât de expresivã îi apartine
domnului Aurelian Scrima, Editura Herald, Bucuresti) 

Sursa: www.ceruldinnoi.ro